postludiu la me-techne 2 – doliul

domnul echt isi pune un pahar de vin negru  fumeaza o tigara care innegreste plamanii si priveste la The Cook The Thief His Wife and her Lover . Richard bucatarul spune :  Pun un pret mare pe tot ce e negru.  Struguri, mãsline, coacãze negre… Oamenilor le place sã le reamintesti cã existã moartea. Când mãnânci mâncare de culoare neagrã, e ca si cum ai mânca moarte.  E ca si cum ai spune… „Moarte te mãnânc”… Cele mai scumpe sunt trufele si caviarul. Moarte si nastere… Sfarsitul si începutul. Nu ti se pare normal cã cele mai scumpe lucruri sunt negre?

narcisele negre sunt intotdeauna albe.

30 thoughts on “postludiu la me-techne 2 – doliul

  1. pata lamaua inca nu o aveam pe-atunci. poate nici acum. dar pata fizica a pandit fara succes momentul in care sa tasneasca, sa zgarie, sa sfasie ubuind precum rex-ul unei tari nepamantene. va avea negresit cusca ei din scame si matreata.

  2. tare frumos va giucati domnisoriile voastre, adicatelea aveti energie juvenila, dar eu sunt mai ostenita de timpurile zgribulite, asa ca ma duc la somnic, fagaduind ca o sa visez bezelele cu pricina si alte delicii culinare (potrivite pentru postul pastelui)🙂

  3. 🙂 dintotdeauna am ştiut să-mi sun prietenii taman când se aşezau la masă. acuma sunt foarte bucuroasă că pot produce acelaşi deranj, nimerindu-mă suspect de frecvent, numai pe la mese-ntinse pe damascul monitorului.
    bănuiesc că vâslele vor servi pe post de linguriţe :))

  4. deja discutia capata nuante pur tehnice, ceea ce e minunat🙂 . ca semi-gurmand-bucatar-pasionat pot spune ca bezelele se pun prima data cu atentie in varful degetelor, se lasa putin sa capete inocenta si detasarea omatului, apoi se arunca incetisor, asa cum arunci o privire unui prieten drag, atunci cand blatul are culoarea toamnei tarzii. tortul se aseaza pe o frunza de nufar, se pune pe un lac caruia – ce rusine! – i se vede fundul, iar doritorii vaslesc in jurul lui in barci glazurate cu ciocolata amara.

  5. adevarul este ca aici ar trebui poftit domnisorul regizor purcarete, care ar ostoi asistenta cu a sa punere in scena numita cumnata lui pantagruel🙂

    si un alt semi-adevar este acela ca tortul cu bezele risca sa se moleseasca daca nu are nutella apelpisita pe dinauntru (pe la incheieturi).
    intregul nu poate fi cuptorisit, ci doar risicuptorit🙂

  6. da, mesmeea, speram să ne spui cum e cu tortul de bezele. când se aruncă sărutările din vârful degetelor? înainte, sau după cuptorisirea întregului?😀

  7. vizibil cu ochiul liber al celor trei graie, pe care il plimbă de la una la alta, ruşinîndu-se de conţinutul ravasului. ravaşul contine cîteva indicaţii privind ascensiunea sufletelor spre cer, goale precum in prima zi a creatiei.

  8. :)))))) credeam că phoenixul e singura sursă de friptură regenerabilă dar se pare că mutaţiile genetice au ajuns mai departe decât ştiam.
    sigur, inelele de ceapă abia ajung pe-o gheară de şoricel. sunt sigură că te referi la friptura cu răvaş, altfel la ce ar servi asemenea inele de zburător voiajor. ar putea fi primul răvaş vizibil din lună cu ochiul liber şi fără obligaţii.

  9. nu numai ca se flambeaza cu rom dar se serveste pe un platou in forma de ghitara, cu ghiarele pline de inele groase, inclusiv cu doua inele saturniene, pe care le-am recunoscut dupa insistenta cu care voia sa le scoata in evidenta. ino-rug-ul nero burning are si o optiunea nero-reborning: dupa ce este prajita, pasarea renaste din propria friptura.

  10. 🙂 e vina mea că am avut în vedere aşa o porţie meschină; altfel aş fi sugerat un inorug de tip nero burning, mai ales că pasărea roc se flambează cu rom.

  11. 🙂 focul ielelor nu este recomandat pentru ca ţicneşte, nătîngeşte, pierde-minti-eşte. ar fi mai indicat un foc prometeic. deşi inorock-ul este din aceiaşi familie cu pasărea roc, el este ascultat mai mult de fecioare. tricornul cu patru coarne are de fapt cinci – cu cornul tropicelui millerian.

  12. friptura totală ar fi un mare act de recuperare, pt. că în ea ar intra şi toate speciile dispărute🙂
    la ultima serie de gourmituri, care s-ar putea adăposti cu toatele în croasantul abundenţei, aş adăuga triceafa de himeră pârlită-n atanor😉

  13. 🙂 năstruşnice mîncăruri. te referi probabil la friptura totală: un caşalot umplut cu un mamut umplut cu un urs polar umplut cu etc. cu care epuizam fauna. intr+adevar ne putem gandi ce chinuri, ce lacrimi, ce tipete atarna in varful furculitei. sau ne putem gandi inclusiv la licorne au vin, poisson d’Iov, griphonne flambe, ragout de minaotaure, mancaruri care starnesc papilele gustative ale aparatului fantasmatic.🙂

  14. aa, ba da🙂. dar într-adevăr sunt infinite variantele morţilor mâncate şi nu doar pe orizontală; mă gândesc, bunăoară, care ar fi efectul unei fripturi de uliu hrănit cu leş de lup îndopat cu vulpi consumatoare de şoareci crescuţi cu melci şi tot aşam, până la protozoare🙂
    deşi încă n-am văzut prin meniurile restaurantelor ciorbiţe de pui ucis cu bestialitate sau tocăniţe de porc înjunghiat la drumu’ mare/eutanasiat într-un cadru intim, cred că va fi tot mai important să ştiu ce tulburări port în furculiţă. : )

  15. 🙂 moartea-murită-de-mîncător-prin-simplul-act-al-mîncării-unei-mîncări-deja-moarte … suna ca traducerea vreunui termen heideggerian in limba romana🙂 mîncarea mîncării moarte – ucisă prin fierbere, prăjire, etc – traită ca act extatic, declanşează metamorfoza celui care o mănîncă. dintr-un simplu mestecător-înghiţitor el devine un receptacol al spiritului mîncării mîncate. astfel dacă mănînci melci, spiritul tău îşi recapătă potenţialul hermafrodit (sau hermafrodisiac) originar. dacă mănînci narcise îţi vezi chipul reflectat peste tot panouri publicitare, cutii de pantofi, arbori, bălţi de mercur. şi desigur putem continua la nesfîrşit🙂 (sper să nu mă iei prea în serios!) ramîne deschisă problema tipologizării
    exista cred eu si ingeri coşari. cred ca sunt mai degraba incolori initial, dar capata culoarea predominanta a locului in care ajung. (exista si niste coşari speciali – coşmarii – cei-care-aduc-coşmarurile-pe coş.)

  16. ştim filmul, l-am avut şi noi pe vremuri în meniu (aici), mă gândeam la moartea murită de mâncător chiar, nu la o simplă consumare a aproapelui.🙂
    sunt coşarii îngeri negri?

  17. coşarii sunt nişte îngeri care nu au rău de înălţime.
    mîncatul unei morţi deja murite deşi s-ar putea numi pomană, eu aş numi-o empatie thanato-gurmandă ca să dezvolt o cvasi-preţiozitate fără sens. în finalul filmului este chiar o scenă în care dl. Spica, soţul înşelat, este forţat să mănînce din trupul – gătit la cuptor – al amantului.

  18. iar coşarii mânjiţi de alb sunt negri de supărare.

    ar fi frumoasă o tipologizare după felul de a mânca moartea, una fiind să o mănânci de vie şi alta, mâncatul unei morţi deja murite.

ECHTUITI VA ROG!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s